Asa cum remarcam si pe fb, tocmai ne-am petrecut primul week-end in doi, in Vama Veche, de cind ne cunoastem noi mai bine, adica de 11 ani. Inca de la inceput a fost Nero, apoi copiii, unul cite unul. Si pina cind n-am ajuns pe plaja total uimiti ca nu trebuie sa strigam dupa nimeni, sa fim atenti la cine pe ce prosop mai calca, cine cu cine se mai cearta, cui i se face foame, sete, somn sau se plictiseste ingrozitor, nici ca ne-am dat seama de aceasta premiera. Iar dupa ce mi-am dat seama, am inceput sa-mi umplu timpul (devenit, brusc foarte mult), notind din cind in cind intr-un jurnal adhoc in evernote, ca sa nu uitam cum a fost.
Vineri (ora prinzului – o, da, asta e unul dintre minunatele beneficii ale freelancing-ului- poti sa-ti iei liber oricind. De fapt, tu esti liber tot timpul, dar de cele mai multe ori nu-ti convine asta):
- Ajungem la cazare. Descarcam bagajul infim.
- Desfacem o bere si facem glumite de genu': “ana, ai grija pe scari ca faci buf”, “ii pui tu apa lui nero”, “tudor, ia-ti jucariile de plaja”. Haha, chiar ni se par niste glume bune, in realitate, numai niste parinti fugiti de acasa ar ride la ele. Noi suntem, asa ca le apreciem.
- Ne pregatim sa plecam spre plaja. Luam un prosop si un rest de crema de soare (probabil expirata) intr-un tub, ce am gasit si eu in vria de a o sterge mai repede de acasa. Cu coada ochiului observ ca avem, totusi, o galetusa de nisip in portbagaj si, insensibila, o inchid acolo. Lux.
- Pe plaja, mai luam niste bere.
- Scriu postul pe Fb in care anunt planeta de realizarea noastra. Facem si o poza tematica – umbrele noastre ciocnind aniversar. Cea mai tare poza (adica asta de mai jos) e cenzurata. Mi se parea ca am umbra grasa. In continuare mi se pare asta, dar, na, pe blog suntem noi intre noi, e ok:
- Tot pe fb, vad o poza cu copilul si catelul unor prieteni pe plaja. Dau like, macar atit pot face
- Ne uitam cu empatie la toti parintii cu copii in brate care fac ture pina la apa rece sa umple galeruse. Fac si eu o baie rece, desi cu teama: daca a fost totul un vis si ma trezesc?
- Ma usuc si ma uit la cartea pe care mi-am luat-o. Uau, chiar as putea sa o citesc. E realizabil, spre deosebire de toate celelate dati cind am carat cartile degeaba. Mereu cu speranta in suflet, mereu degeaba. Ma uit la carte si acum…pot, dar nu mai vreau sa o deschid.
- Mai bine ma uit la oamenii de pe plaja, uite un cuplu care se giugiuleste la 3 m departare. Haha, asa incepe totul! Pot sa va prevad viitorul, ghicesc gratuit in scoici si-n alge: in 2, 3 ani o sa puneti aceeasi pasiune in castele de nisip!
- Ma dau curajoasa pina se aseaza un catel linga mine. Fac un selfie cu el: hopaa, incepe sa mi se faca dor de ei, in ordinea numerelor de pe tricouri.
- Pornirile penibile continua: fac si o miniconstructie urita de nisip.
- Dorul e intrecut repede de foame. Ce tare, pentru prima data in multi ani pot sa comand ce vreau, fara sa tin cont de preferintele cuiva care ma pune sa aleg, in generozitatea lui, intre paste cu sos alb si pizza. Merg pe picant, foarte picant. Simt ca traiesc din ce in ce mai intens.
- Seara continua, ah, e distractie, prieteni, muzica, cocktailuri, e minunat. Ma si mir ca mi se face somn, dar mi se face, si atunci constat panicata ca imi lipseste scuza suprema pentru care ma puteam duce la culcare (fara glumitze despre virsta mea invers proportionala cu rezistenta la distractie): copiii. Cum ma strecor eu spre camaruta fara propozitia salvatoare: ma duc sa culc copiii? Mai trag de mine putin si astep un moment prielnic sa dispar ca un houdini pensionar.
Simbata
- Ora 8, 9, 10 somn, somn, somn: fara cani de lapte cu cacao, cereale integrale si fara “ora ideala de ajuns pe plaja”, doar o cafea tihnita, singurul “trebuie” de pe ordinea de zi.
- Ajungem pe plaja, la o ora dubioasa, unsi cu crema expirata. Nu pot sa nu observ un castel de nisip atit de misto incit mi-as fi dorit sa-l fi facut eu.
- Intram in atmoafera de Vama, ne relaxam in sfirsit. Sunt un pic din nou eu, regasita asa, ca un slip printr-un bagaj haotic. Putin cam jerpelit si ros pe la cusaturi, dar cine se mai uita la detalii, functional si confortabil. E de ajuns.
- Ni se face foame din nou, iar eu repet bucuria cu comanda: o ciorba si mai acra si mai picanta. Felul doi, asijderea. Imi dau lacrimile, ce moment emotionant!
-Ah, dupa masa ni se face un pic somn. Instinctiv, ma uit la ceas. In mod normal, n-as fi de acord sa se culce cineva la 6 dupa-amiaza. Pentru ca, nu-i asa, cine adoarme la 6 nu mai doarme noaptea. Haha, macar de nu mi s-ar mai face somn in noaptea asta.
Duminica
Ziua asta mi se arata, asa (nu foarte devreme, din nou) ca una perfecta. Si inca nu stiu daca e pentru ca sunt odihnita si linistita, sau pentru ca s-a terminat crema expirata, sau poate pentru ca au aparut niste nori si mie imi plac norii mai mult decit soarele la mare, sau doar pentru ca in citeva ore pornim catre cei doi. Pe care i-am si sunat in prealabil sa ma asigur ca nu au fugit si ei de acasa.
Babicu’ a gasit diferentele. Insa nu pe toate! 
